Razboiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici

Mi-am iubit Patria mai mult ca orice pe lume. Am iubit-o… Cui as putea sa-i povestesc acum despre asta? Fetitei mele… Numai ei… Eu imi amintesc de razboi, iar ea crede ca ii spun povesti. Povesti pentru copii. De groaza…

Este greu sa scriu despre aceasta carte cu povesti de groaza. Razboiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici este o carte-document, o marturie cutremuratoare a femeilor sovietice care au luptat in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Este o carte grea, dureroasa, care te copleseste si care iti arata o alta fata a razboiului.

Timp de 7 ani, Svetlana Aleksievici a colectat marturiile unor femei care la momentul acela erau abia iesite din copilarie, dar care au mers sa lupte impotriva inamicului nazist, chiar in linia intai.

 

Razboiul nu are chip de femeie

de Svetlana Aleksievici (jurnalista bielorusa, n. 1948)

Editura Litera

Copile de doar 16-17 ani s-au oferit voluntare si au plecat pe front, chiar in linia intai, pentru a-si apara familia si patria. Tanchiste, lunetiste, infanteriste, transmisioniste… toate fetele au invatat rapid sa lupte impotriva dusmanului. Mamele si-au lasat copilul acasa, in grija parintilor sau vecinilor, si au plecat pe frontul deschis. Stau si ma intreb: cum a fost posibil asa ceva??

Cum tu, ca parinte, sa ai puterea sa-ti lasi fetita sa plece la razboi?

Alergam, eram cativa care alergam… fugeam… Veneau dupa noi, trageau… Mama ramasese in bataia armelor.. Se uita la noi cum fugim… Am auzit-o strigand. N-am inteles ce spunea. Oamenii mi-au povestit dupa aceea. “Bine ca ti-ai luat rochie alba!” striga. “N-ar cine sa te mai imbrace…” Era incredintata ca am sa fiu ucisa si bucuroasa ca am sa zac in pamant invesmantata in alb… 

Cum tu, ca parinte, si mai ales ca mama, sa pleci la razboi si sa-ti lasi copilul singur?

In primele zile ale razboiului, la aeroclubul nostru s-au produs o multime de schimbari: barbatii plecau pe front, si trebuia sa-i inlocuim noi, femeile. Predam lectii. Era de lucru pana peste cap, din zori si pana-n noapte. Barbatul meu a plecat printre primii. Nu-mi ramasese decat o fotografie: amandoi stand langa un avion, cu casti de aviator… Ramasesem cu fetita, traiam tot timpul in tabere de antrenament. Dis-de-dimineata o acopeream, ii dadeam un blid de terci si plecam: de la patru dimineata incepeam zborurile. Ma intorceam seara – manca sau nu manca nu stiu, dar era mazgalita toata cu terciul acela. Nici macar nu mai plangea, se uita doar la mine. Avea ochii mari, ca ai sotului… 

La sfarsitul lui ’41, am primit o instiintare: sotul meu cazuse langa Moscova. Fusese pilot, comandant de celula. Imi iubeam fata, dar am dus-o la ai lui. Si am inceput sa insist sa fiu trimisa pe front… 

In ultima noapte… Toata noaptea am stat langa patut, in genunchi…

 

Cel mai dureroase au fost marturiile de la sfarsitul razboiul, cand femeile s-au intors acasa si nu puteau sa se mai integreze in societate. Nu stiau ce au de facut de acum cu viata lor, ce cariera sa urmeze cand nici nu au terminat bine scoala, cum sa cumpere alimente si bomboane pe cartele, cum sa poarte rochii si pantofi s.a. Erau de nerecunoscut, atat pentru ele insele, cat si pentru cei dragi.

Daca in timpul razboiului ele erau numite “surioare”, dupa ce s-a sfarsit razboiul si au ajuns inapoi acasa situatia s-a schimbat. Femeile care au luptat in razboi erau privite cu alti ochi, atat de catre femei, cat si de catre barbati. Din pacate, unele dintre ele nu s-au casatorit niciodata, ori nu au devenit mame. Razboiul distruge sufletul. Razboiul ucide timpul, timpul omenesc atat de pretios. Este infiorator.

 

Razboiul nu are chip de femeie este o carte cu suflet, care sensibilizeaza si educa cititorul. O carte este plina de emotie si de iubire. Iubire din aceea pura, in toate formele ei.

Trebuie sa-i spuneti fiecarui ranit ca-l iubiti. Cel mai puternic leac pe care-l aveti la indemana e iubirea. Iubirea conserva, creeaza forta de supravietuire. 

 

Razboiul nu are chip de femeie este o carte care iti sfasie sufletul, eu recunosc ca am plans la anumite fragmente, dar pe care trebuie sa o citesti, sa intelegi prin ce au trecut acele femei, cat de greu le-a fost si cat de puternice au reusit sa fie pana la final.

 

Cititi-o!, atat va mai spun.

Daca ma intrebati ce-i aceea fericire, am sa va raspund: sa gasesti deodata printre morti un om viu…

 

PS: Tot de Svetlana Aleksievici si tot la Editura Litera au mai aparut: “Ultimii martori” si “Soldatii de zinc”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *