Guest post. The Duke of York’s Theatre presents Ian McKellen in King Lear

Un prieten a fost intr-un city-break in Londra si a mers si la teatru. Curioasa sa aflu cum a fost, l-am “provocat” / invitat sa scrie un guest post. Multumim, Cosmin!

 

King Lear

de William Shakespeare

Duke of York’s Theatre (Londra)

Regia: Jonathan Munby

Distributia: Ian McKellen, Sinead Cusack, Claire Price, Kirsty Bushell, Anita-Joy Uwajeh, Luke Thompson, James Corrigan, Danny Webb, Lloyd Hutchinson si altii

 

Ultima seara. Reprezentatia cu numarul 100 in 116 zile. Pe scena pe care a debutat in West End-ul londonez in urma cu 54 de ani. The Duke of York’s Theatre proudly presents Ian McKellen in King Lear.

Un rege Lear fragil, mai jucaus si mai uman in toate deciziile gresite pe care le va lua si care ii vor marca destinul eroului tragic shakespearian decat in oricare din versiunile vazute de mine in trecut – de referinta ramanand montarea lui Andrei Serban de acum un deceniu de la Bulandra cu o magnifica Mariana Mihut in rolul titular dintr-o distributie integral feminina.

Povestea imaginata de Shakespeare – un text foarte indraznet ca subiect la timpul sau si extrem de actual in zilele noastre, „when madmen lead the blind” cum spune o replica – impleteste permanent doua mari planuri care duc firul narativ inainte, cel politic al regatului care se va faramita si cel al familiei unde conflictul pentru putere va conduce la un colaps total al relatiilor dintre parinti si copii.

Viziunea regizorala a lui Jonathan Munby pune accentul in mod inspirat mai mult pe drama umana, universal valabila din interiorul textului si mai putin pe un context istoric limitat in timp care ar putea fi mai putin interesant pentru publicul zilelor noastre. Piesa debuteaza cu Lear anuntand in mod oficial curtea sa ca va imparti regatul inca din timpul vietii celor 3 fiice ale sale care il vor gazdui mai apoi pe rand in anii de batranete. Ian McKellen joaca scena cu foarte mult umor, prin gesturi „la milimetru” taind cu o foarfeca bucati din harta regatului si inmanand pe rand posesiunile ce li se cuvin mai intai fetelor cele mari, Goneril si Regan, care isi declara dragostea si aprecierea neconditionata pentru parintele lor – in contrast cu mezina Cordelia care refuza sa isi declame public afectiunea reala si binestiuta pentru rege.

Lear intr-un moment de furie si orbire isi dezmosteneste fiica cea mica – moment ce constituie declansarea inlantuirii de evenimente ce vor duce la tragedia finala – careia ii va sari in apararea sentimentelor curate doar contele de Kent, jucat aici extraordinar de o mare actrita de teatru, Sinead Cusack, cunoscuta la noi din roluri secundare in filme ca „V for Vendetta” sau „Eastern Promises”. Cordelia si Kent sunt izgonite de la curte, iar Lear va merge mai apoi pe rand in gazduire la Goneril, unde dupa ce este initial bine primita vizita fostului rege si a alaiului sau (destul de zgomotos si petrecaret de altfel) acesta va fi trimis/izgonit la fiica mijlocie – Regan – unde va impartasi in final aceiasi soarta; ambele mostenitoare vazand ca pe un gest de slabiciune impartirea regatului din timpul vietii si dorind sa acapareze controlul total asupra regatului.

Fara a rezuma toate intrigile si scenele unei piese de o mare complexitate as sublinia intriga secundara care intareste conflictul parinti/copii si batrani/tineri, avand in prim plan pe contele de Gloucester si cei doi baieti ai sai, pe de o parte vicleanul si tradatorul Edmund care va sustine pe rand fiicele mari si pe de o alta nobilul si curajosul Edgar, personajul pozitiv de cea mai mare intindere al montarii si sustinatorul Cordeliei. Dintr-un rege atotputernic si cap al unei familii armonioase Lear va ajunge sa colinde tara insotit doar de cativa oameni de credinta – bufonul sau printre ei – iar conflictul armat ce va urma intre fiicele sale il va face intr-un final dramatic sa fie martor la distrugerea intregii sale familii inaintea propiului sau sfarsit.

Scenografia montarii londoneze este una simpla, dar complet functionala, cu panouri de lemn inalte de 5 metri interconectate intre ele, diferite segmente deschizandu-se pentru a face loc obiectelor necesare unei anumite scene si intrarii/iesirii personajelor, iar parterul salii este impartit in doua de o pasarela care va aduce mai aproape personajele de public. Pentru scenele de lupta se folosesc toate spatiile de joc posibile din teatru, de la culoarele dintre scaunele spectatorilor pana la unele balcoane, dar nu in exces, efectul urmarit fiind de dinamizare a actiunii. Absolut remarcabila dictia actorilor, voci clare si puternice, dar distincte, usor de urmarit si inteles chiar si pentru o persoana care nu este nativ vorbitoare de limba engleza.
Mi se pare chiar o mica impietate sa calific cumva actorul de teatru Ian McKellen, o prezenta scenica uluitoare, cu o forta incredibila la 79 de ani (la finalul actului doi tine un discurs de aproape 10 minute intr-o ploaie puternica), fiecare gest jucat la detaliu, nimic inutil, nimic in plus. Cu siguranta un talent urias, un actor de geniu cu o carisma pe care nu am mai vazut-o pe scena – Stefan Iordache fiind poate singura comparatie valabila la care m-as raporta.
La final dupa iesirile repetate la aplauze (a se citi ovatii calduroase) pentru aceasta ultima reprezentatie, Ian McKellen a tinut un mic discurs emotionant, a multumit regizorului si intregii echipe a spectacolului dar in primul rand noua, publicului, care avand atatea optiuni pentru o sambata seara am ales sa venim la teatru. Pentru o clipa am simtit ca mi se adresa direct mie si probabil nu am fost singurul din sala cu acest sentiment.

 

Articol scris de Cosmin Epurescu-Pascovici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*