Guest post: Transit

Transit – Zilele Filmului German

Regia: Christian Petzold

Scenariul: Christian Petzold (adaptarea), Anna Seghers (romanul)

Distributie: Franz Rogowski, Paula Beer, Godehard Giese, Barbara Auer, Lilien Batman, Maryam Zaree, Matthias Brandt, Sebastian Hulk si altii

 

Onoarea de a deschide Zilele Filmului German la Bucuresti a apartinut celui mai recent film (premiera la Berlinala din februarie) regizat de Christian Petzold – „Transit” fiind o alegere mai mult decat inspirata. Nu doar ca este creatia unuia din cei mai buni regizori germani/europeni ai ultimului deceniu, dar este si un film extrem de actual, teme precum ridicarea extremismului de dreapta si cea a refugiatilor fiind o realitate dureroasa cu care ne confruntam in zilele noastre la nivel global.

„Transit” constituie impreuna cu „Barbara” (2012) si „Phoenix” (2014) o trilogie pe care Christian Petzold o denumeste „love in the times of oppressive systems”, toate trei fiind povesti ale unor destine individuale care isi desfasoara existenta in momente istorice complet defavorabile fericirii lor – cum sunt al Doilea Razboi Mondial sau anii ’80 in Republica Democrata Germana.

Filmul este adaptat dupa romanul omonim cu un puternic caracter autobiografic al Annei Seghers, ea insasi o refugiata a anilor ’30-’40 din calea reprimarii naziste, scriitoarea de origine iudaica reusind intr-un final sa scape, plecand din Marsilia cu vaporul catre Mexic. Regizorul german a pastrat portul francez ca loc de desfasurare a filmului sau, dar a mutat perioada istorica de la 1942 la zilele noastre, acest gen de translatii reusind rar in cinema – „Transit” fiind o exceptie fericita in acest sens. Christian Petzold a citat intr-un interviu ca sursa de inspiratie pentru aceasta decizie „Barry Lyndon” (1975), capodopera lui Stanley Kubrick si unul din filmele mele preferate „all time”.

La inceputul filmului il gasim pe Georg (Franz Rogowski), personajul principal, incercand sa plece dintr-un Paris aflat sub ocupatia unor forte fasciste nedefinite, cu oamenii care sunt deportati sau inchisi in lagare si singura posibilitatea de salvare sunt documentele de tranzit care asigura iesirea din oras. Sansa ii va surade lui Georg in momentul in care la hotelul in care locuia se va sinucide un scriitor, iar el isi va insusi documentele de identitate ale acestuia, printre ele aflandu-se si o pretioasa viza pentru Mexic.

Din acest moment actiunea se va muta la Marsilia, unde eroul povestii va ajunge dupa o calatorie foarte periculoasa cu trenul si va incerca sa obtina toate aprobarile oficiale necesare plecarii de la consulatele Mexicului si Statelor Unite. Chiar daca sunt momente in care devine clar ca filmul are loc in prezent, in general orasul este prezentat prin cladiri vechi, hoteluri, cafenele si strazi din zonele care probabil nu s-au schimbat prea mult in ultimii 70 de ani. Acest fapt contribuie la atmosfera care iti lasa impresia tie ca spectator ca tot ce s-a petrecut atunci poate la fel de bine sa se intample si acum.

Asumandu-si identitatea scriitorului mort, Georg va afla peste tot unde merge ca este cautat de sotia acestuia, Marie (Paula Beer), pe langa care va trece fara sa stie cine e in mai multe ocazii, dar de care se indragosteste doar din vedere. Se vor intalni pana la urma prin intermediul unui doctor cu care Georg se imprieteneste, acesta fiind actualul iubit al Mariei si incercand sa obtina la randul sau o viza catre Mexic. Georg nu ii va dezvalui Mariei ca a preluat identitatea sotului ei, dar va incerca sa o convinga – fara a reusi – ca acesta nu mai e in viata si ar fi mai bine sa plece impreuna.

Trebuie scoase in evidenta rolurile excelente facute de Franz Rogowski, o tanara speranta a cinematografiei germane, dar si de foarte talentata Paula Beer, o actrita despre care se poate spune fara probleme ca este „loved by the camera” si pe care o stiam din „The Poll diaries” (2010), facut cand avea doar 15 ani.

Filmul are pana la final o desfasurare incredibila de evenimente care insa nu permit dezvaluirea lor fara a strica placerea unui potential spectator, fiind in acelasi timp o poveste de iubire, sacrificiu si compasiune. Ultimele cadre lasa posibilitatea unui sfarsit interpretabil, deschis opiniei fiecarei persoane din public – un pic ca la „Inception”, genericul incepand sa se deruleze pe fondul sonor asigurat de hitul Talking Heads „The road to nowhere”, o alegere regizorala cu valoare de mesaj: versul „but we don’t know where we’ve been” fiind o trimitere directa la faptul ca nu trebuie sa uitam niciodata mostenirea intunecata a secolului XX – daca vrem ca ea sa nu se mai repete vreodata.  

 

Articol de Cosmin Epurescu-Pascovici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *