Guest post: Cold War

Cold War (2018)

Regia: Pawel Pawlikovski

Scenariul: Pawel Pawlikovski, Janusz Glowacki

Cu: Joanna Kulig, Tomasz Kot, Agata Kulesza, Borys Szyc si altii

 

La premiera de la Cannes a primit la finalul proiectiei un sfert de ora de ovatii. Si din partea juriului premiul pentru regie decernat lui Pawel Pawlikovski. Sambata trecuta la Sevilla a fost numit Filmul European al Anului – pe langa distinctiile de scenariu, regie si cea mai buna actrita (Joanna Kulig). E prezent in primele locuri ale tuturor clasamentelor pe 2018 facute de revistele de specialitate si critici.

S-ar putea crede ca e vorba despre un film de „arta” sau de festival, destinat unui public avizat. De fapt „Cold War” este un pur spectacol cinematografic, care spune o poveste folosind mai mult mijloacele vizuale specifice acestei arte, prin imagini in miscare si mai putin prin dialog. Astfel de filme sunt tot mai rare din pacate in zilele noastre dar nu trebuie sa uitam ca ele reprezintau norma in anii de glorie ai primei jumatati a secolului trecut. Nu e un film cu efecte speciale de ultima generatie sau cu un scenariu plin de rasturnari de situatie, ci mai degraba unul in care privitorul trebuie sa umple el spatiile lasate de autor, sa faca un exercitiu de gandire si imaginatie.

Pawel Pawlikowski a folosit elemente biografice in realizarea filmului, inspirandu-se chiar din povestea de dragoste a parintilor sai, un „cuplu dramatic” cum ii numeste intr-un interviu, tot timpul avand discutii, certuri, despartindu-se de mai multe ori, ca apoi sa se impace din nou.

Actiunea filmului debuteaza in 1949 cand Wiktor (Tomas Kot) – un talentat pianist si dirijor – este trimis sa culeaga muzica traditionala si sa caute talente in mediul rural polonez pentru un spectacol sponsorizat de statul comunist. Este insotit de colega si iubita sa Irena (marea actrita poloneza Agata Kulesza) care il ajuta la inregistrari, si de omul partidului, administratorul Kaczmarek (Borys Szyc).

La una din auditii Wiktor o va remarca pe Zula (Joanna Kulig), o frumoasa tanara blonda, talentata, plina de incredere, dar si putin misterioasa. O va selecta pentru spectacol in ciuda faptului ca Irena il prevenise ca Zula avea un trecut intunecat, primind o condamnare cu suspendare pentru ca isi atacase propiul tata. Intr-una din repetitii cand o acompania la pian Wiktor o va intreba pe acesta despre incident si va afla de la ea ca tatal ei ”ma confundase cu mama, asa ca am folosit un cutit ca sa ii arat diferenta”. 

Scenele in care sunt prezentate repetitiile pentru spectacol si in care se formeaza trupa Mazurek sunt deosebit de frumoase, de la coregrafia dansurilor la superba muzica folclorica, reprezentand practic puritatea traditiilor si esenta sufletului polonez.

Show-ul creat va fi prezentat cu mare succes la Varsovia, cu Zula in prim-plan interpretand „Doua inimi”, o balada sfasietoare in aranjament traditional. La insistentele conducerii de partid administratorul Kaczmarek va accepta introducerea in program a unui cantec-oda dedicat marelui conducator Stalin, moment ce marcheaza despartirea Irenei de catre trupa, dar si de Wiktor. Acesta va incepe o relatie pasionala cu Zula, in ciuda contrastului de personalitate evident intre ei, el fiind rezervat, taciturn, usor flegmatic, iar ea temperamentala, iubitoare a vietii de noapte, a petrecerilor, dar avand in acelasi timp si momente de melancolie.

Filmul sare la anul 1951 cand il vom gasi pe Wiktor din ce in ce mai deziluzionat cu regimul politic din Polonia, mai ales dupa ce va afla de la Zula ca politrucul Kaczmarek o obliga sa furnizeze rapoarte (inofensive) despre activitatea lui. Cu prilejul unei invitatii a trupei Mazurek pentru un spectacol in Berlinul de Est, Wiktor ii propune Zulei sa incerce sa ramana impreuna  in Vest. O va astepta dupa show o seara intreaga langa bariera ce ducea spre libertate, dar aceasta fiind prea legata de tara natala nu va veni.

In anii urmatori Wiktor se va stabili la Paris, compunand jazz si muzica de film, iar cei doi se vor vedea doar pasager cand Zula va concerta in oras sau atunci cand Wiktor va calatori in Iugoslavia ca sa o vada intr-un spectacol. Momentul cand aceasta aflata pe scena il va zari printre spectatori este unul din cele mai puternice din intregul film.

Regasirea deplina se va petrece in 1956, Zula reusind sa plece legal din tara in urma casatoriei de forma cu un italian si venind sa se stabileasca in Paris ca sa traiasca alaturi de Wiktor. Desi libertatea ar fi trebuit sa le asigure o viata frumoasa impreuna, Zula nu reuseste sa se impace cu melodiile cantate in franceza si sa se adapteze la viata din occident. Chiar daca era alaturi de barbatul pe care il iubea nu se simtea implinita si fericita intr-o tara straina. Va fugi inapoi in Polonia fara sa ii spuna lui Wiktor.

Disperat, acesta va incerca la ambasada sa afle conditiile in care se putea intoarce acasa, dar cand i se propune sa ii toarne pe colegii din diaspora va refuza si va alege sa treaca ilegal granita catre tara in care se nascuse. Va fi prins si inchis, insa atunci cand Zula il va vizita in inchisoare ii va promite ca va face tot posibilul sa il scoata de acolo.

Abia in 1964 il vedem pe Wiktor liber, uitandu-se din culise la un spectacol al Zulei si stand de vorba amical cu Kaczamarek, sotul acesteia si tatal unui mic baietel. Acesta fusese pretul libertatii sale platit de cea care il iubea atat de mult.

Dupa show o Zula imbatranita prematur, mai stinsa, il va ruga pe Wiktor sa o ia cu el si sa o duca cat mai departe. Finalul filmului ii gaseste pe cei doi indragostiti la o rascruce, la propiu si la figurat, in care ultima lor optiune ramane sa fie judecata de fiecare spectator in parte.

O mentiune speciala trebuie facuta despre fabuloasa imagine alb-negru semnata Lukasz Zal, in formatul clasic 4:3, cadre precum cele cu o manastire abandonata intr-o padure, a unui tren plecand din o gara inzapezita, cu lumina unui felinar pe malul Senei sau cu privirile schimbate intre protagonisti ramanand multa vreme in mintea privitorului.   

Momentul care ar sintetiza cel mai bine tot filmul se regaseste intr-o replica data Zulei la o petrecere pariziana de o poeta care facea traducerea textului unei melodii din poloneza in franceza: „timpul nu inseamna nimic cand esti indragostit”. Si nici vremurile, razboiul rece fiind poate doar fundalul pe care s-a derulat una din cele mai frumoase povesti de iubire filmate vreodata.

Intr-o cronica semnata de Francois Truffaut despre filmul lui Robert Bresson „Un condamnat la moarte a evadat” (1956), acesta scria ca mai curand o persoana care merge o data la cateva luni la cinema va intelege si aprecia filmul decat una care merge saptamanal la mai multe productii comerciale americane. Acelasi lucru se poate spune fara rezerve si despre „Cold War”, dar sper ca totusi si publicul de filme de multiplex odata intrat in contact cu acest film sa descopere un alt mod de a face cinema. Mai vechi, mai aproape de origini, poate mai aproape de adevarul acestei arte.

 

Articol de Cosmin Epurescu-Pascovici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *