Guest post: The Films in My Life – Francois Truffaut

„The Films in My Life”

de Francois Truffaut

Editura Da Capo Press (SUA) – 1994

Titlul original: „Les films de ma vie”, Editura Flammarion (Franta) – 1975

 

„Everyone has two trades – his own and reviewing movies”

(maxima de la Hollywood)

 

Pentru Francois Truffaut, inca din copilaria traita sub ocupatie germana, filmele au reprezentat cea mai mare pasiune si bucurie, pe care mai tarziu o va transforma intr-un mod de viata. Mai intai ca jurnalist, fiind unul din cei mai apreciati critici de la Cahiers du Cinema, si mai apoi ca regizor, lider al Noului Val din cinema-ul francez si autorul unor capodopere precum „Les 400 Coups” (1959), „Jules et Jim” (1962), „La Nuit Americaine” (1973) sau „L’Histoire de Adele H.” (1976).

Perioada in care a fost doar critic de cinema a fost prima cu adevarat fericita din viata sa: mergea la filme despre care mai apoi vorbea si cineva il platea ca sa faca asta. A scris intotdeauna din placere si pentru a-si clarifica ideile. Cred ca este o afirmatie cu care ne putem identifica cu siguranta si noi, cei care scriem acum in era digitala.

Oricine poate fi un critic de film, un incepator poate avea aproximativ 10% din cunostintele  cerute unui critic de pictura, muzica clasica sau literatura. Iar un regizor trebuie sa accepte faptul ca filmul sau va fi judecat de cineva care nu a a vazut vreodata un film de Murnau sau Dreyer.

Deseori a fost intrebat in ce moment pasiunea sa pentru filme l-a facut sa isi doreasca sa devina critic sau regizor si a raspuns mereu ca nu stie precis. Dar a fost o perioada frumoasa cea in care era doar critic si il interesa mai mult soarta realizatorilor de film pe care ii admira decat cea propie. Din momentul cand a inceput sa regizeze el insusi, nici un film nu a putut sa il preocupe mai mult decat cel la care scria, lucra sau edita.

Cand a fost doar un critic considera un film ca fiind un succes daca reusea in mod simultan sa exprime o idee despre lume si o idee despre cinema: „Citizen Kane” (Orson Welles) si „La Regle du Jeu” (Jean Renoir) fiind exemplele perfecte in acest sens. Dupa mai multi ani ca regizor tot ce si-a dorit de la un film e sa exprime bucuria sau agonia de a face cinema si nimic altceva intre cele doua ipostaze.

(“Jules et Jim”, 1962)

Volumul de fata a aparut initial in 1975 si cuprinde aproximativ 20% din articolele scrise de Truffaut pentru diferite publicatii (Arts, La Parisienne, Le Temps de Paris), unele texte nefiind publicate pana la acel moment. Selectia facuta de autor include putine cronici negative pentru ca oricum erau despre filme care nu au facut fata testului timpului; a preferat prezenta in carte a unor cronici entuziaste despre filme care inca se mai vad si astazi peste tot in lume sau despre unele realizate de regizori importanti.

Primul capitol este dedicat regizorilor care au asigurat tranzitia de la era filmelor fara sonor la cele „vorbite”, lucrand in ambele epoci: Chaplin, John Ford, Fritz Lang sau Frank Capra. Urmeaza capitole dedicate cinema-ului american (Stanley Kubrick, Sydney Lumet, Billy Wilder), francez (Robert Bresson, Jean Cocteau, Rene Clement, Jean-Pierre Melville) si japonez (Kenji Mizoguchi, Kon Ichikawa).

Penultimul capitol este dedicat regizorilor „outsideri”, un suedez (Ingmar Bergman), un spaniol (Luis Bunuel), italienilor (Federico Fellini, Roberto Rossellini) si unui cetatean al cinema-ului mondial: Orson Welles; iar ultimul colegilor lui Truffaut din noul val al cinematografiei franceze: Alain Resnais, Claude Chabrol, Louis Malle sau Jean-Luc Godard.

Una din cele mai interesante parti a lucrarii este introducerea, intitulata „Despre ce viseaza criticii?”, practic un articol de aproximativ 20 de pagini unde sunt exprimate toate ideile, crezurile si trairile lui Truffaut, atat despre filme in general, dar si in particular despre rolul criticilor si al realizatorilor de film. Voi incerca sa redau cateva din ele:

Artistul se creaza pe el insusi, se face interesant si se expune lumii intregi. E un privilegiu fabulos, dar trebuie sa accepte si reversul medaliei: riscul de a fi studiat, analizat, judecat si criticat. De cealalta parte criticii sunt constienti de actul creatiei, il respecta si au o imensa admiratie pentru el; multi artisti ar avea inima mai impacata daca ar constientiza acest fapt.

Critica trebuie sa aiba un rol intermediar si complementar intre realizatori si public. De cele mai multe ori e insa doar un element secundar pe langa publicitatea facuta unui film, momentul in care e lansat acesta, competitiile la care ia parte, atmosfera social-politica de la un moment dat.

Nici un artist nu accepta rolul criticului la un nivel profund. De multe ori reproseaza criticilor reaua credinta de care chiar el insusi se face vinovat. Un artist curajos poate avea diferente de opinii chiar si fata de o cronica favorabila, iar atunci intervine dialogul constructiv, de principiu, cu rolul de a clarifica. Un astfel de realizator va infrunta si cronicile negative atunci cand acestea apar cu aceiasi deschidere si seninatate.

Orice ierarhie sau clasament intre filme le considera ridicole si de dispretuit: cand Hitchcock a facut „Psycho” despre o tanara care e injunghiata in mod brutal de propietarul unui motel toti criticii au spus ca e un subiect trivial. Dar atunci cand Ingmar Bergman a filmat aceiasi tema intr-o poveste de secol XIV suedez („The Virgin Spring”), a primit premiul Oscar pentru Best Foreign Film si aclamatii universale. Adevarul e ca ambele filme sunt valoroase si folosite de cei doi regizori pentru a isi exprima propia violenta latenta si a se elibera de ea. Chiar daca sunt numite comerciale sau nu toate filmele sunt produse de vandut si cumparat; singura diferenta este cat de comerciale sunt, o problema de grad, doar atat.

Filmele au devenit mai inteligente – sau mai bine spus mai intelectuale – decat cei care se uita la ele. De multe ori am avea nevoie de instructiuni ca sa ne dam seama daca imaginile de pe ecran sunt intentionate de autor ca realitate sau fictiune, trecut sau viitor.

Exista in majoritatea cazurilor o mare diferenta intre intentiile unui autor de film si masura in care le si realizeaza pe pelicula. Daca un critic ia in considerare doar intentiile regizorului poate sa laude produsul final; daca este constient si de executie va critica masura in care ambitiile initiale au fost materializate sau nu.

(“La Nuit Americaine”, 1973)

Un regizor greseste cand crede ca producatorul, distribuitorul sau criticii sunt adversari sai: in general toti acestia isi doresc ca un film sa aiba succes. Adevaratul „inamic” este publicul, a carui rezistenta e cel mai greu de depasit. Dorinta publicului de a vedea sau nu un film e mai puternica decat orice motivatie creata de cele mai favorabile cronici. In America cand un film distrus de cronici are un imens succes de box office de obicei regizorul le spune cronicarilor: „Gentlemen, I cried all the way to the bank.”

Exista doua tipuri de regizori: cei care se gandesc la public cand isi concep si realizeaza filmele si cei care nu o fac deloc. Pentru primii cinema-ul este o arta a spectacolului, pentru ultimii o aventura individuala. Nu se poate spune ca unii sunt mai buni ca ceilalti in mod intrinsec, sunt doar doua abordari diferite.

Ca realizator de film a invatat ca:

  • e la fel de greu sa faci un film prost ca si unul bun;
  • rezultatul e rareori pe masura efortului;
  • cel mai sincer film al autorului poate parea artificial;
  • un film perfect mediocru facut cu energie poate iesi mai bine decat unul cu pretentii intelectuale executat stangaci;
  • succesul unui film nu e neaparat rezultatul unui creier extraordinar, ci mai degraba al existentei in interiorul nostru a unor elemente aflate in armonie de care nici nu suntem constienti: o legatura intre sentimentele noastre cele mai profunde si subiectul peliculei sau coincidenta dintre preocuparile autorului intr-un anumit moment al vietii si cele ale publicului.

 

Truffaut in incheierea cartii isi exprima regretul ca iubitorii de cinema de atunci (1975) vad numai o mica parte din filmele bune, aproape deloc filme mediocre, si isi aducea aminte de unul din cei mai buni prieteni ai sai, profesorul universitar si critic de film Jean Domarchi. Acesta se uita la mai mult de 350 de filme pe an si de fiecare data cand se intalneau il aborda cu: „spune-mi batrane prieten, e placut sa ai ceva de vazut, nu-i asa?”

 

 

Articol de Cosmin Epurescu-Pascovici

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *